joi, 20 decembrie 2012

Eminescu forever...

 
 "Nu cumva indaratul vietii e un regizor a carui existenta n-o putem explica?"
 
 
Întîia fotografie care s-a păstrat şi transmis a lui Mihai Eminescu este aceea luciferiană, din 1869, făcută la Praga, la 19 ani.
Tudor Vianu vedea in Eminescu "un calator al drumurilor lungi", purtand pe sandale "praful veacurilor", in vreme ce Garabet Ibraileanu il considera "o aparitie inexplicabila in literatura noastra (...) sarmana literatura de la 1870 in care a cazut ca un meteor din alte lumi".

"Fara Eminescu", afirma Emil Cioran, "neamul nostru ar fi neinsemnat si aproape de dispretuit. Daca n-am fi avut pe Eminescu, trebuia sa ne dam demisia. Eminescu este scuza Romaniei".

"Pentru muzica lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berliotz si paleta lui Delacroix". (Bernard Show)

"Eminescu este minunea poporului roman (...) un pisc". (Dan Puric)

"Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc." (George Calinescu)

"Ca o stea fixa, opera eminesciana lumineaza acum intregul cer al natiei dindu-i glorioasele ei raze, aratand participarea ei la algoritmurile geniilor universale". (Zoe Dumitrescu-Busulenga)

sursa: internet

luni, 10 decembrie 2012

Octavian Paler – Paradoxul vremurilor noastre


 

 

"Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai inguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici; avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea tarziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi, dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar invatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare : sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce in ce mai putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei incete ; oamenilor mari si caracterelor meschine ; profiturilor rapide si relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile in care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile in care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare, de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior. Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare si in care poti decide fie sa impartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi acest mesaj.

Aminteste-ti sa petreci timp cu persoanele iubite, pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine.

Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine, pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.

Aminteste-ti sa spui “ TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiest acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.

Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.

Tuturor pritenilor mei, va multumesc ca existati!”

vineri, 23 noiembrie 2012

Dirijorul (2)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Saint Petersburg Conservatory a insemnat mult pentru ea... Ar putea spune fara sa exagereze ca acolo a inceput adevarata ei viata, alaturi de Sergiu. Pana atunci a fost doar o omida, aripile si le-a capatat odata cu intrarea in viata ei a lui Sergiu. El a invatat-o tot ce stie despre viata, despre lume, despre muzica, daca se gandeste cum era  viata ei inainte nu vede decat o masa amorfa si gri din care nu razbate nimic bine conturat, ci doar un amalgam de senzatii ciudate si nedefinite. Iar cea pe care o intrezareste acolo printre amintiri nu e ea, e o alta persoana, stearsa, una care inca nu cunoscuse lumina adevarata a lumii, care privea si rasaritul si apusul cu aceeasi blazare. Atunci probabil credea ca soarele rasare si apune asa cum se aprinde si se stinge lampa de pe noptiera, printr-un gest automat si fara vreo alta conotatie decat necesitatea de a vedea sa te scoli, sa te culci sau sa citesti.
Acolo, la Sankt Petersburg cand statea alaturi de Sergiu pe malul apei a apus pentru prima data pentru ea soarele in toata maretia clipei. Atunci a trait pentru prima data sentimentul ca se afla in mijlocul unui miracol: intre ei plutea un camp de o minunata energie care era direct legat la campul in care disparea lumina stralucitoare a zilei, lumina care nu se termina pur si simplu ci se transforma incet, asa cum se inchid petalele unei flori cand simte ca se lasa noaptea. Magia clipei era de nedescris in cuvinte, lumina care se estompa incet si bland isi schimba consistenta incat perceptia era ca pluteste intr-o cupa de chihlimbar cu miere si lapte care isi schimba mereu proportia: ba e miere mai multa, ba e mai mult lapte; ii simtea parca si gustul si mirosul si consistenta cremoasa. 
Cand mai apoi au vazut Camera de chihlimbar a Palatului din Sankt Petersburg a avut aceeasi senzatie, ca pluteste intr-un amurg de miere si lapte la malul Nevei...
Altadata, tot intr-un amurg de chihlimbar pe malul Nevei in Cimitirul Smolensk, despre care circulau cele mai infricosatoare povesti incat era un curaj nebun sa te aventurezi acolo la apusul soarelui, a aflat de la Sergiu povestea celei care era considerata ocrotitoarea orasului, Sfanta Xenia, care dupa ce si-a vazut barbatul mort a suferit o transformare cumplita, renuntand la pamanturile si conacul pe care le avusesera impreuna si devenind "Xenia cea nebuna dupa Hristos"...(va urma)
  

marți, 20 noiembrie 2012

Dirijorul

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


Concertul a fost ca un ocean nesfarsit in care si-a spalat sufletul, ba chiar si trupul parca si-l simte mai curat acum. La iesirea din sala pluteste pe valuri nevazute, in acorduri ramase incrustate adanc in fiinta ei parca de mana care a manuit arcusul viorii sau de cea care a dansat pe clapele pianului, dar mai ales de mana care le-a dirijat atata timp pe toate. In urechi, ba chiar in tot corpul parca, ii vibreaza sunetele rascolind totul in calea lor spre casa sufletului sau, spre casa muzicii si a durerii... Si inevitabil, gandul ii fuge la ultimul concert pe care l-au trait impreuna, din care s-au hranit si s-au adapat in ultimele luni care le-au mai ramas de petrecut in doi, inainte sa devina unul, adica una... Ultimul concert cand el inca era la pupitrul dirijoral iar ea, de data aceasta in sala, se lasa purtata de armonia sunetelor pe bratele lui care uneau parca toate sunetele orchestrei intr-un suvoi, uneori intr-o cascada, alteori intr-un izvor ce susura abia perceptibil. Asta isi imagina la fiecare concert, ca Sergiu nu doar este dirijorul care aduna acordurile orchestrei parca intr-un manunchi, le da forta de a umple sala, dar le si transforma in ce vrea el: uneori o furtuna, o vijelie sau doar o adiere; alteori un val de mare sau un susur de izvor. Cu ochii mintii ea putea sa fie oriunde si la fiecare concert era altundeva, acolo unde o purta el in acordurile viorii ei pe care el le aduna, le risipea si iar le aduna cu mainile lui parca, le dadea viata, le insufletea ca pe niste copii zburdalnici sau ca pe niste adulti melancolici.
Si-a promis de multe ori in ultimul timp ca va rupe valul care i-a intunecat perceptiile si i-a camuflat simturile in asa masura incat a simtit ca se va pierde si pe sine asa cum l-a pierdut pe el. A hotarat ca atunci cand va fi in stare, daca nu sa urce pe scena, macar sa intre in sala de concerte si sa aiba linistea sufleteasca necesara sa urmareasca intregul spectacol, atunci se va fi eliberat de monstrul care i-a acaparat viata, care a pus stapanire pe ea de cand orchestra a ramas fara dirijor. Asa cum orchestra nu s-a lasat pierduta fara el si ea trebuie sa-si regaseasca drumul chiar daca ar fi sa-l readuca pe el inapoi, fie si numai in imaginatia sa. Va trai cu el in lumea virtuala daca in cea reala li s-a sfarsit timpul, isi va reconstrui templul pierdut in care sa-si regaseasca linistea sufleteasca, in care sa-l regaseasca pe el si sa traiasca printre amintiri ca intr-o lume numai a lor.
Acum simte ca a facut primul pas in aceasta lume, a fost cu el deja de la intrarea in sala, au ascultat impreuna concertul, ba chiar in pauza dintre Brahms si Strauss a auzit clar in ureche soapta lui, ca altadata cand isi amintea cate ceva interesant sau amuzant: "Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plati lui Strauss a fost remarca sa ca ar fi renuntat la orice dacă i-ar fi fost dat sa compuna valsul "Dunarea Albastra". O anectoda datand din vremea cand Brahms a făcut cunostintă cu Strauss este ca nu fara rusine, Strauss a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals"...
Si Sergiu chiar avea ce sa-si aminteasca, pentru ca in afara harului dumnezeiesc pe care il avea in a conduce orchestra, era o adevarata enciclopedie, cunostea intamplari dintre cele mai diverse si amuzante din viata tuturor muzicienilor celebri si nu numai. A trait printre ei parca, indiferent in ce timp si spatiu au existat si a purtat-o si pe ea cu el printre piane, viori si partituri celebre. Acum, odata cu el a disparut o lume, lumea lor! Si ea trebuie sa o regaseasca, ea trebuie sa-l reinventeze pe el ca in inscriptia pe care odata au citit-o impreuna pe un clavecin flamand: DUM VIXI TACUI MORTUA DULCE CANO (lat. "Am tăcut cand am fost viu, când sunt mort cant dulce"). Aceasta trebuie sa fie inscriptia care ii va conduce pasii prin lumea lor regasita si ferecata in sufletul ei; pasii ei trebuie sa rasune si pentru pasii lui pentru ca ea sa-l simta din nou langa ea, sa-l auda cantandu-i dulce.

Intr-o zi in care isi propunea din nou sa depaseasca durerea si sa reinceapa sa cante, a intrebat-o Laura -una din celelalte viori ale orchestrei: "O dramă ca aceasta cum se depăşeşte, Sorana?"
Si tot Laura a incercat un raspuns prin care sa o faca sa intre in adancul suferintei sale, sa rascoleasca putin ce s-a sedimentat acolo si sa sparga crusta cat inca se mai putea sparge:
"O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu el decât atunci când exista. Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, el e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om obisnuit nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, acestea sunt lucruri pe care trebuie să le recunoască si sa le traiasca impreuna pentru ca din ele sa se nasca arta, nu doar disperarea."

Dar amintirile, oricat de dulci ar fi fost inainte, daca acum au un gust dulce-amarui, uneori numai amar, mai pot ele deveni dulci vreodata? La Saint Petersburg Conservatory - cum ii placea lui sa spuna - cand s-au vazut pentru prima data, a fost pentru amandoi o impresie de dejavu care le-a ramas amandurora intiparita in intreaga fiinta pentru tot restul vietii si era una dintre cele mai "dulci sufletului lor" amintiri. Acum aceasta amintire a devenit un cui infipt adanc in inima ei, pe care il rasuceste de fiecare data orice revenire cu gandul in trecut. Incearca sa nu evite nici amintirile si nici suferinta lor pentru ca stie ca asa se va vindeca, iar daca ar avea puterea sa astearna toate acestea intr-un jurnal ar fi poate un mijloc mult mai sigur de a-si curata sufletul si mintea, daca si-ar putea inchide amintirile acolo, daca le-ar gasi un loc de unde sa nu poata iesi oricand ci numai cand ar vrea ea sa le scoata... (va urma)

miercuri, 7 noiembrie 2012

"...Ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece..."




"Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă..."
Filocalia




Minuni smerite si milostive - pline de compasiune, facute din dragoste si mila, nu din mandrie sau dorinta de marire - asta au savarsit sfintii facatori de minuni trimisi de Dumnezeu in lumea noastra. Minunile acestea nu se compara in nici un fel cu cele lumesti, scamatorii de spectacol. Pe langa ca sunt de inspiratie divina, ele au un scop nobil si sunt faptuite atunci cand sunt absolut necesare, in situatii limita, dar si cand sunt cerute cu credinta ca se vor implini: insusi Mantuitorul spune despre o astfel de fapta savarsita in existenta Lui pamanteana " credinta ta te-a mantuit".
Cand ne sunt date mereu dovezi de interventie divina asupra lumii noastre de ce noi ne indepartam de ele, prin tot felul de fapte si judecati? Omul se vrea mai presus de Creatorul sau cumva? Omul nu a invatat nimic din cate a descoperit ca s-au petrecut de-a lungul timpului in lumea sa... Si asta desi chiar cele ce s-au petrecut au fost motivul evolutiei sale. Timpul ne este dat special noua, este o coordonata a lumii noastre tocmai pentru a ne aminti ca suntem trecatori pe aici, acel "memento mori" ne este noua specific iar nu "ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece"...  


 

luni, 5 noiembrie 2012

“La început era Cuvântul”.


" Plangand te-ai nascut pe acest pamant,
Iar cei ce te-asteptau, te-au asteptat razand.
Astfel sa traiesti in viata, ca atunci cand te vei stinge
Razand sa-i parasesti pe cei ce te vor plange!"

Daca ne-am putea aminti momentul nasterii noastre, poate ca acela ar fi punctul nostru forte, ca ne-am nascut, acela ar trebui sa fie cel mai interesant lucru din viata noastra, orice am spune. Sa vii de nicaieri sau de cine stie unde in aceasta lume - cu un anume scop, neindoielnic - sa dai piept cu greutatile vietii, sa tragi singur aer in plamani dupa ce atata timp n-ai avut nici o contributie la existenta ta; sa te alimentezi singur dintr-o gaurica mica-mica, nevazuta macar, sa-ti extragi dintr-odata singur lichidul care sa-ti asigure hrana, sa lupti pentru viata ta, sa inveti in cateva clipe sa faci atatea lucruri, pare incredibil...




 Daca ar exista o metoda de extrapolare a eforturilor pe care le face un nou nascut cand intra in lumea exterioara pentru a se adapta in cateva clipe vietii pamantesti prin raportare la caracteristicile corpului sau, probabil concluzia ar fi ca este un efort disproportionat si ma intreb daca ulterior de-a lungul vietii ar mai putea face un astfel de efort; poate doar cosmonautii il fac cand se pregatesc pentru zborul in cosmos, dar cat timp se pregatesc si se antreneaza si cu ce dotari exterioare corpului lor!
Pare ciudat sa afirmi ca faptul de a se fi nascut este cel mai important lucru din viata unui om. Dar oare ce lucruri fac oamenii de-a lungul vietii lor care sa merite a depasi in importanta si fascinatie faptul ca s-au nascut? E adevarat ca de-a lungul timpului au umplut pamantul cu operele lor, unele dintre ele chiar geniale, dar nici una nu poate ajunge la importanta si valoarea sa, iar faptul de a fi nazuit sa creeze clone umane vine sa sprijine afirmatia ca omul este creatia suprema. E adevarat si ca omul nu s-a creat singur, dar totusi ..."s-a nascut" - se spune despre un copil.
Dar isi pretuiesc oare oamenii viata la adevarata sa valoare, pretuiesc indeajuns darul pe care l-au primit? Conform principiului (poate fi si al lui Murphy) ca orice lucru pretuieste mai mult dupa ce l-ai pierdut, viata unui om pare sa devina mai valoroasa dupa moarte.
Cuvintele care raman sunt cele care cresc valoarea fiecarei vieti care a fost, poate pentru ca “La început era Cuvântul” si despre Cuvânt s-a vorbit înca din Vechiul Testament: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit si cu duhul gurii Lui toata puterea lor” (Ps. 32, 6), “Trimis-a Cuvântul Sau si i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20).
Cuvantul rostit pentru prima data de un copil este un eveniment in sine, atunci incepe sa se contureze personalitatea, felul in care poate rosti cuvintele, abilitatea de a rosti cuvintele incepe sa spuna ceva despre dezvoltarea lui in planul nevazut al intelectului asa cum primii pasi vorbesc de la sine despre dezvoltarea lui fizica.
Cum ar arata, oare, lumea noastra fara cuvinte? Poate ca exista in Univers fiinte sau alte entitati care comunica prin telepatie, asa cum si restul vietuitoarelor de pe pamant comunica prin diverse alte mijloace care tin de campuri energetice, magnetice si de cine mai stie ce. Comunicarea insasi pare a fi un schimb de energie, indiferent pe ce cale se produce. Si atunci, cuvantul nu este si el o forma de energie sau macar purtator de energie, asa cum particulele electrice si magnetice sunt?
Cuvintele care raman in urma fiecaruia, rostite de cei care l-au cunoscut, il ridica pe un piedestal in virtutea dictonului " Despre morti numai de bine". Si in acest context, Cimitirul din Sapanta este un exemplu de exceptie care intareste regula. Acolo se face judecata preliminara a celui care odihneste, se face o scurta caracterizare a omului prin metehnele, nu prin calitatile sale. Satira din Cimitirul vesel este o lupta prin cuvant a optimismului vietii impotriva pesimismului mortii cum este si o incercare de a transpune in veselie tristetea pe care a lasat-o cel plecat in urma sa. Persoana decedata este considerata la fel de vrednica de ras ca si de plans. Cuvantul care a fost la inceput face diferenta si la sfarsit.

joi, 1 noiembrie 2012

Sufletul este nemuritor

"Sufletul este format din substanţe cuantice, care fac parte din structura fundamentală a universului. Este teoria a doi fizicieni, care spun că, şi după moarte, conştiinţa unui om poate persista."

(Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/fizicienii-au-descoperit-din-ce-este-format-sufletul_)

 
 
 Si iata ca din nou stiinta confirma religia: sufletul este nemuritor. Si este format din cuante de energie pozitiva: "imi simt sufletul usor" se spune cand iubim tot ce ne inconjoara,  raspandim si ne hranim din lumina si "imi simt sufletul greu" cand uram, dispretuim sau raspandim si ne hranim din tenebre.
Si daca ar fi sa unim universul stiintei cu cel al religiei vedem ca au ceva in comun si ceva ce ii desparte pe cei doi fizicieni si parintele Arsenie Boca: primii ne-au lasat stiinta nemuririi sufletului cu ajutorul teoriilor fizicii cuantice, parintele ne-a lasat stiinta nemuririi sufletului fara a folosi teoriile fizicii:
"Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevar şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. "

marți, 30 octombrie 2012

25, ziua Regelui



"În 1944, la Carei, trupele române nu s-au grăbit să treacă graniţa pe 24 octombrie, deşi ar fi putut. Au aşteptat să se facă 25, ziua Regelui, înainte de a face pasul dincolo. Chiar dacă eşti republican pînă în bombeul pantofilor te pleci în amintirea unui asemenea gest şi în faţa omului pentru care a fost făcut." E un citat dintr-un articol aparut in ... culmea: Catavencii - publicatie zeflemitoare de sus pana jos, dupa chipul si asemanarea lui Mircea Dinescu. Citat cu atat mai remarcabil din acest motiv.


 
 
E incredibil aproape ca mai razbat in media astfel de amintiri despre poporul roman, cel indelung hulit si catalogat ca fiind las, prost, credul, etc. numai pentru ca are in componenta sa un procent de gunoi - aflat in marja de eroare de altfel - care iese la suprafata ca orice gunoi aflat in valtoarea apelor involburate ale istoriei si pe care trebuie sa il ia drept clasa politica, sa-l voteze din 4 in 4 ani, sa-l accepte ca reprezentant legitim, ca si cum ar suporta rigorile unei condamnari pentru infractiune. O condamnare la gramada a poporului roman pentru infractiunea de omor al bunului simt si al demnitatii savarsit de 1% dintre ai sai.
Intotdeauna actiunile maselor au fost oarecum pe masura calitatii conducatorilor, de aceea si istoria ii aseaza pe conducatori pe locul pe care si l-au binemeritat. Simplul fapt ca s-a cocotat in fruntea tarii intr-un moment de neatentie si de nebagare de seama a poporului nu-i asigura un loc in cartea de onoare a neamului nici unui vremelnic conducator, oricat s-ar amagi el singur. Poate doar la groapa de gunoi a istoriei, daca pentru asta a lucrat.    

vineri, 26 octombrie 2012

Sa te daruiesti Artei

Arta este ... arta pentru ca ea este lucrata din iubire, cu drag; sa faci ce-ti place este viata adevarata! Poate si acesta este un inteles al cuvintelor Sfantului Augustin "Iubeste si fa ce vrei".
Nici un artist nu poate crea atunci cand nu a coborat asupra lui harul. De aceea cei mai mari artisti si-au creat operele in perioade de maxima creativitate care puteau urma unor lungi perioade de lipsa totala de inspiratie. Arta nu se poate face "la norma", desi de multe ori artistii si-au pus sudoarea de sange si chiar viata in lucrarile pe care le-au lasat posteritatii. Mitul sacrificiului in arta din legenda Mesterului Manole, care o zideste pe Ana sa in peretii manastirii, nu este ceva singular sau lipsit de un oarecare suport de adevar. Sa te daruiesti Artei este ceva mai presus de viata, este ca si cum ai trai pe o alta planeta, pe planeta Arta. De aceea artistii sunt vazuti de ceilalti ca traind cu capul in nori, pentru ca arta este o alta dimensiune a existentei. Si de obicei artistii sunt neintelesi de contemporanii lor pentru ca sunt vizionari, ei traiesc in general creatia intr-o alta lume decat cea cotidiana. Marile curente artistice au fost considerate aberatii chiar in interiorul lumii artistice atunci cand au aparut, desi ulterior au marcat istoria artei.
Putini artisti s-au bucurat de bunastare sau chiar si de faima uneori in timpul vietii lor din aceste motive. De cele mai multe ori saraci sau chiar flamanzi in existenta lor pamanteasca, desi foamea nu intra in sfera artei, marii creatori par sa fi aflat adevarata pretuire, cununa de lauri, acolo unde pamantenii nu au acces; undeva in eter, deasupra straturilor afectate de incalzirea globala si poluarea de orice fel, acolo unde stralucirea este eterna.
Geniul poate crea chiar si in conditii in care oamenii de rand nu mai asteapta nimic de la viata.
Marturie stau creatiile tarzii ale lui Claude Monet, care atunci cand cataracta s-a insinuat intre el si panza, a creat unele dintre capodoperele impresioniste, nuferii expusi in salile de la Orangerie din Paris - devenita Capela Sixtina a Frantei datorita acestor opere ale lui. 


 
Alta marturie extraordinara este Simfoniei a IX-a de Beethoven.
  Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversații", în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune "Variațiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.

joi, 25 octombrie 2012

Efectele benefice ale postului si modificarile genetice

"Un studiu realizat pe şoareci a identificat o metodă inedită prin care speranţa de viaţă poate fi prelungită: un hormon care simulează efectele benefice ale postului.
 
Cercetătorii ştiu că anumite animale îşi pot extinde durata de viaţă printr-un consum redus de calorii. Acum, o echipă de cercetători de la University of Texas Southwestern Medical Center a arătat că acelaşi lucru poate fi obţinut prin pomparea unui hormon care este produs în mod natural în perioadele de post – atunci când sunt consumate puţine calorii.
Cercetătorii au creat şoareci modificaţi genetic care produceau mai mult hormon FGF21 decât în mod normal, descoperind că aceştia prezentau o durată de viaţă cu o treime mai mare decât şoarecii nemodificaţi genetic."



Este un citat ditr-un articol de pe site-ul descopera.ro.
Nu pot sa nu remarc faptul ca iarasi - a cata oara? - stiinta merge pe urmele religiei si bine face, caci demonstreaza si confirma - pentru sceptici - marile invataturi crestine. Cat de "inedita" poate fi acum o metoda aplicata de religie inca din timpuri imemoriale mult mai simplu si mai direct?   
Toti sfintii crestini care s-au nevoit in post si rugaciuni au stiut bine ca prin aceasta se ingrijesc atat de corpul fizic cat si de cel spiritual. Asadar ei efectuau modificari genetice fara sa faca indelungi cercetari pe soareci, nu aveau nevoie de cobai ca sa demonstreze ceva ce stiau deja datorita credintei lor in Dumnezeu.
Prin post si rugaciune se deschid porti spre energia divina, cea care imbunatateste zestrea genetica umana pana la transformarea profunda a corpului fizic, conferindu-i proprietati despre care nu ar fi de mirare ca stiinta sa descopere ca nu mai sunt specifice pamantenilor, ci unei alte dimensiuni din afara planetei noastre, din moment ce pot savarsi minuni.
Moastele sfintilor nu sunt oare dovezi ale acestei profunde transformari ale corpului fizic? Poate stiinta sa faca asa ceva?
Inchinarea si atingerea raclelor care contin astfel de moaste au efecte pe care scepticii nici nu le concep macar. Dar multimile de pelerini care fac sacrificii mari ca sa ajunga la aceste moaste stiu bine efectele si beneficiile incercate in nume propriu. Sa ne rugam la Moastele Sfantului Ierarh Nectarie din Eghina, care au fost aduse in aceasta binecuvantata perioada in Romania, sa tamaduiasca ranile acestui popor... 

 

miercuri, 24 octombrie 2012

Corpul spiritual

"De obicei, prin meditaţie se obţine hrana pentru corpul spiritual. Este foarte greu de primit hrană pentru corpul spiritual dacă nu s-a atins un oarecare grad de echilibru în zona emoţională şi mentală. Dacă nu s-a reuşit echilibrul psiho-emoţional, atunci hrana spirituală se obţine numai prin rugăciune. Dar, în acest caz, veţi primi foarte puţin..." - se poate citi intr-un material de invatatura spirituala dintre cele publicate pe internet.

Dar cine spune aceasta nu cunoaste puterea rugaciunii si degeaba se erijeaza intr-un mare cunoscator al "cerului si al pamantului", al parapsihologiei si al echilibrului spiritual.
Rugaciunea adevarata este cea mai profunda forma de intalnire a eului personal si de accesare a energiei divinului. Dintre toate formele de meditatie rugaciunea adevarata este singura despre care s-a demostrat stiintific - prin masuratori efectuate pe zonele implicate din creierul uman - ca poate re-crea starea de bine pe care o simte pruncul cand este alaptat la sanul mamei. Asa cum pruncul, intr-un mod aparent instinctual, gaseste calea spre a absorbi energia vitala suprema pentru el prin laptele matern, asa si un ascet o face prin rugaciune. Exista chiar sublime exprimari artistice care compara alaptatul cu o rugaciune. Un parinte, profesor de teologie dintre cei daruiti de Dumnezeu cu har, spunea un alt lucru minunat intr-un interviu despre comunicare: atunci cand familia se aduna cu dragoste in jurul mesei pentru a manca, se savarseste o liturghie...  

Iata ce ne invata in continuare materialul de invatatura spirituala de mai inainte sa facem pentru a ne hrani corpul spiritual: 
"Vizualizaţi locul cel mai plăcut pe care l-aţi vizitat recent. Ar fi ideal dacă aţi putea face „priză” cu toate elementele, adică să aveţi atât pământ, cât şi apă, aer şi foc. Este recomandat să apelaţi la imaginea unei zone de munte, cu o apă curgătoare alături, cu soarele zâmbind pe cerul senin, iar vântul să vă mângâie pielea. Cei care nu au avut parte de un asemenea peisaj trebuie neapărat să o facă. Fiecare dintre voi, indiferent de regiune, poate merge într-un sfârşit de săptămână, undeva unde sunt îndeplinite aceste condiţii. Ideal ar fi să mergeţi aproape de zonele: Rarău, Ceahlău, Hăşmaş, Bucegi, Retezat, zona Munţilor Apuseni. Faceţi acolo primele meditaţii. Încercaţi să vă conectaţi energiilor locului. Simţiţi cum fiecare element în parte vă înconjoară şi vă dă putere. Lăsaţi energia locului să vă inunde!

Pământul –muntele, pădurea, ţărâna, vă va ajuta să vă formaţi o viziune clară a ceea ce v-aţi pus în gând să faceţi. Ar fi cel mai bine dacă v-aţi propune să atingeţi echilibrul interior; veţi realiza astfel condiţiile pentru evoluţia spirituală într-un mod optim. Conexiunea cu pământul vă va ajuta să puneţi o „temelie”solidă planului vostru. Vă va apăra atunci când veţi fi pus la încercare – iar de încercari nu puteţi scăpa, căci sunt fireşti atunci când începeţi să parcurgeţi un drum spiritual. Având în fundal, de exemplu, imaginea Pietrelor Doamnei, a vârfului Ceahlăului, a vârfului Retezat, ori poate un vârf care „v-a făcut cu ochiul” – aţi simţit ceva special când l-aţi întâlnit, vă va oferi un suport energetic subtil foarte puternic. Vă va da încredere în propriile forţe, precum şi energie, siguranţă, stabilitate, forţă, echilibru, rezistenţă, şi chiar vă poate hrăni corpul energetic şi emoţional."

Nu e rau, desigur, sa te transpui mental pentru a practica meditatia intr-un loc superb in care ai fost recent si te-ai simtit bine. Dar ma gandesc ca nu poti obtine totusi mai multa energie si mai mult echilibru decat la fata locului...
Atunci cand de exemplu intri intr-o biserica, intr-o manastire, intr-o catedrala sau un alt lacas spiritual nu se poate daca ai practicat intalnirea cu Dumnezeu prin rugaciune sa nu te cuprinda o stare speciala, sa nu te inunde acea energie divina a locului. Iar daca te adancesti in rugaciune, daca iti vei despovara sufletul in fata Lui, care te asteapta, asa cum frumos spune Georges Barbarin, sa-ti sprijini de El slabiciunea de copil, vei iesi renascut. Corpul tau spiritual va primi foarte mult, intr-adevar...     



vineri, 19 octombrie 2012

Corpul nostru mental





 

 Am aflat ca oamenii au cinci corpuri care necesita ingrijire si armonie: corpul fizic, corpul mental, corpul energetic, corpul emoţional şi corpul spiritual.



2.Corpul mental



"Într-adevăr, pentru început studiul este hrana cea mai potrivită pentru dezvoltarea corpului mental. Este ca laptele pentru cei mici. Este important să fiţi echilibraţi în ceea ce priveşte acumularea de informaţie. Este recomandat să studiaţi atât aspectele aşa-zis umaniste cât şi cele mecaniciste. Acumulaţi, şi încercaţi să înţelegeţi, atât elemente de psihologie, sociologie, medicină, artă, cât şi noţiuni de matematică, fizică sau aşa-numitele ştiinţe ale naturii. Nu vă axaţi doar pe un singur domeniu!
Studiul este doar un „fel” de mâncare pentru corpul mental. Este, într-adevăr, o „mâncare de bază” căci fără studiu, mintea devine leneşă şi odată cu lenevirea minţii intervin procese de degradare pentru întregul sistem." (sursa:internet)

Citind cele de mai sus, de altfel foarte adevarate, nu pot sa nu ma intreb: de cand a inceput dezvoltarea corpului mental? Numai de cand s-a inventat studiul in forma institutionalizata? Cu ce se hranea corpul mental inainte?
Daca ar fi sa extrapolam, corpul mental al stramosilor nostri nu prea era bine hranit, ba era chiar subnutrit! E de mirare ca totusi ei ne-au lasat o mostenire genetica  inteligenta, ca atare evolutia mintii omenesti este obiect de studiu si de nesfarsite controverse: "Primii psihologi evoluţionişti erau de părere că mintea noastră este similară unui tonomat care conţine un anumit număr de comportamente preprogramate. Acestea aşteaptă să fie activate de diferiţi stimuli. Cercetatori de utima ora, Laland şi colegii săi susţin că "modelul după care funcţionează mintea noastră este foarte diferit" de modelul tonomat. Potrivit lor, creierul uman poate fi asemuit cu o colecţie de instrumente care aşteaptă o sesiune de improvizaţie. Melodia pe care o vor cânta depinde de dezvoltarea şi de experienţele culturale anterioare. Cercetările care vor fi derulate de acum înainte vor încerca să determine mai exact ce înseamnă "natura umană" sau "instinct"." 

Biblia, Coranul si celelalte carti sfinte cu care s-a inceput invatatura de masa au in contextul hranirii mintii prin studiu o contributie decisiva la dezvoltarea mentala a oamenilor, oricat de banal ar parea acum. Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu).

Religiile creștine socotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu". Religiile inseamna invataturi insa - fie ele crestine, iudaice, islamice, etc. - adica studiu, oricat de primitiv ar fi fost el, adica hrana a corpului mental. Cu ce era hranita mintea oamenilor, care comunicau totusi informatii prin viu grai, vorbeau si gandeau in limbi diferite, cand inca nu se inventasera scrierile? Legatura omului cu Dumnezeu devine importanta "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vecinica" - Ioan 3:16. El s-a ingrijit de hrana mintii noastre, prin pilde, adica prin Cuvant. El este Dumnezeu Cuvantul. El este Invatatorul. Numai apoi a venit randul ucenicilor sa arate vesnicia Cuvantului.






joi, 18 octombrie 2012

Quo vadis, Domine?

"Petru l-a intrebat pe Isus:
- Doamne, unde mergi? (Quo vadis, Domine?)
Domnul a raspuns:
- Merg la Roma să Mă răstignesc.
Atunci Petru i-a zis:
- Mă reîntorc şi eu la Roma să mă răstignesc cu Tine."
 
Aproape ca nu indraznesc sa mai adaug ceva desi ar fi de spus multe.
N-am sa adaug decat ca aceste fraze sunt un citat dintr-un articol aparut in Ziarul Lumina si pe care l-a scris un preot probabil cu speranta ca va fi citit, stiind cata nevoie avem de lumina, de speranta, de exemplul sacrificiului, de credinta si de iubire. Dar oare il citesc atatia cati ar trebui pentru ca lumina sa biruie intunericul?
 
 
 

miercuri, 17 octombrie 2012

Codul lui Oreste si Apocalipsa lui Pavel

"Asemeni tuturor vazatorilor cu duhul, si Pavel descrie Noul Ierusalim, Cetatea Eterna a Imparatului Universal Hristos. Aceasta dimensiune este suflata in aur, o lumina nepamanteana invaluie de pretutindeni, izvorand din ea insasi, Cetatea cu douasprezece ziduri, cu cate o poarta de intare pentru toti credinciosii neamurilor. Viziunea acestui nou Eden, unde dupa Marele Razboi dintre Intuneric si Lumina, isi vor gasi vietuirea cei cu inima vindecata, este plasata in centrul pamantului transfigurat. Cu alte cuvinte, apostolul Pavel descrie noua dimensiune existentiala a omului postapocaliptic, intr-o realitate transfigurata. Pamantul cel vechi, macinat de viermii decadentei, coruptiei si ticalosiei, se va desparti de Noul Ierusalim, ramanand captiv dimensiunilor inferioare. La intrebarea apostolului, ce-i opreste pe oameni sa vada, sa inteleaga si sa traiasca Raiul pe Pamant, Ingerul ii raspunde: “ Originea tuturor relelor din Lume este Mandria!”"



Dincolo de dimensiunea spirituala biblica a Apocalipsei lui Pavel de care se ocupa Oreste pe blogul sau (nepermis de multe greseli elementare la o astfel de dimensiune spirituala, domnule Oreste, nu e de mirare ca nu sunt permise comentariile!) notiunea de "Noul Ierusalim, Cetatea Eterna a Imparatului Hristos" se pare ca a fost transpusa de-a lungul vremii in diferite dimensiuni materiale, fiecare imparat pamantean incercand sa dea intruchipare Noului Ierusalim , crezand probabil in ascuns ca el este cel chemat sa construiasca Cetatea, ca acolo este centrul pamantului transfigurat unde "isi vor gasi vietuirea cei cu inima vindecata".
Astfel se pot intelege in oarecare masura aspiratiile materialiste ale pamantenilor de a construi ceva care sa depaseasca in dimensiune si grandoare tot ce s-a construit inaintea lor in materie de cetati, de catedrale sau de palate. In treacat fie spus, pana si un Ceausescu ateist declarat si care nu cred ca avea fineturi de cunoscator al Bibliei a construit un palat care sa fie "cel mai" si despre care s-au gasit unii sa afirme prin anii `90 ca ar putea fi Noul Ierusalim.
Cetatile, catedralele si palatele lumii stau marturie a eternei nazuinte materialiste a oamenilor pamanteni de a contribui la zidirea Noului Ierusalim ceresc. Mai mult decat atat, imparati si domni megalomani s-au putut crede ei insisi trimisii lui Dumnezeu pe pamant, daca nu chiar dumnezei.
Dar oare "Noul Ierusalim, Cetatea Eterna a Imparatului Hristos" este o cetate materiala? Nu cumva este chiar spiritul umanitatii cel care trebuie reconstruit pe temelii noi, nu cumva chiar noi ar trebui sa devenim Cetatea Eterna a Imparatului Hristos? De vreme ce Ingerul spune ca Originea tuturor relelor din Lume este Mandria!” si ca aceasta ne impiedica sa vedem, sa intelegem si sa traim raiul pe pamant, zidirea care trebuie facuta nu este materiala, este spirituala. In spirit este locul unde trebuie zidita Cetatea, iar temelia ei este smerenia noastra. 
Acolo unde este mandrie insa nu e loc de smerenie, acolo unde se inalta doar materie nu se poate inalta spirit, acolo unde se aduna comori pe pamant nu se pot aduna comori si in ceruri.




luni, 15 octombrie 2012

"Iubeste si fa ce vrei"

Cuvintele Sfantului Augustin sunt extrem de pline de intelepciune si nu numai, am putea spune simplu: sunt extrem de pline... 
Vine un moment in viata cand este mai important sa iubesti decat sa fii iubit.







 In prima parte a vietii este insa foarte important sa fii iubit: mai intai de parinti, apoi de prieteni, apoi de persoana iubita. Este perioada in care se dezvolta fizicul, psihicul, inteligenta cu toate componentele sale, se dezvolta inclusiv capacitatea de a iubi si este foarte important climatul in care se dezvolta toate acestea. Este perioada cea mai intensa de acumulari de tot felul si cuprinde inclusiv "cei sapte ani de acasa". Dragostea pe care o primeste pruncul la sanul mamei odata cu laptele matern nu poate fi comparata si nici inlocuita cu nimic, numeroase studii stau marturie a gratiei divine care coboara asupra mamei si asupra pruncului - un tot unitar la superlativ. Numai rugaciunea celor cu adevarat dedicati sau chemati mai poate induce o stare de gratie asemanatoare si tot studiile efectuate in ultimii ani au demonstrat-o stiintific. 

Vine apoi descoperirea "lumii", a universului copilariei si al prieteniei. Despre prietenie s-au scris de-a lungul vremii volume intregi care au reusit sa surprinda in cuvinte zestrea de frumusete pe care o da vietii prietenia. Cine n-a avut un prieten adevarat in copilarie este mult mai sarac pe tot parcursul vietii, are un gol creat de acele valente neocupate si care va rasuna mereu a gol. Locul prietenului din copilarie nu poate fi umplut cu nimic, pentru ca si prietenia se invata tot atunci.

Si vine apoi si EA - dragostea. Ea le cuprinde pe amandoua - iubire si prietenie - ingemanate intr-o stare. Pentru ca dragostea este o stare, asa cum tristetea e o stare, asa cum bucuria e o stare. Atat de puternic ne afecteaza incat unii au ajuns la concluzia ca e o boala. Asa cum bolile copilariei sunt niste stari ale organismului - prin care daca nu treci la timpul potrivit treci mult mai greu. Din dragoste se poate urca in nori, in stele, dar se si poate cobori in iad. Dragostea te poate conduce la fapte altfel inimaginabile dar care in aceasta stare devin normale. Consecintele acestei stari pot fi evenimente care hotarasc cursul vietii unui om chiar si dupa ce ea nu mai este o stare ci doar amintirea unei stari.

Dar iubirea... iubirea este altceva; ea nu e o stare; iubirea poate fi un mod de viata. Ea poate cuprinde si poate fi cuprinsa de toata viata noastra.
Si vine un moment in viata cand este mai important sa iubesti decat sa fii iubit.
 "Iubeste si fa ce vrei" - spune Sfantul Augustin, pentru ca iubirea reprezinta garantia faptelor bune, ea inseamna compasiune si admiratie, sa fii prietenul lumii vii, inseamna sa te ingrijesti de viata din jurul tau fara sa-ti faci griji, inseamna incredere deplina ca Dumnezeu  este cu tine si ca daca ii ceri ajutorul nu te lasa, ca ingerul pazitor te vegheaza oriunde ai fi, ca nu esti niciodata singur atata timp cat ai viata in jurul tau.  
  "Iubeste si fa ce vrei" pentru ca atunci cand iubesti nu poti actiona decat in armonie cu universul, iubirea insasi te integreaza in univers, ea este fondul bunatatii supreme, al sacrificiului de sine, al constiintei ca suntem fiinte spirituale izvorate din lumina dumnezeiasca, din scanteie divina.
  "Iubeste si fa ce vrei" pentru ca iubirea zideste, nu darama; cand iubesti nu poti distruge viata, sub orice forma ar exista ea. Pretuiesti viata unei furnici, a unui fluture sau a unui pom asa cum se pretuieste orice creatie divina, pentru ca orice creatie divina are in ea scanteia, lumina, acea forma de energie pozitiva pe care se bazeaza si Sfantul Augustin atunci cand prezinta iubirea ca o garantie ca nu vei vrea sa faci rau: fa ce vrei pentru ca iubirea ta vegheaza asupra faptelor tale, iubirea ta se insinueaza in faptele tale si le da scanteia. 
   Nu "Fa ce vrei si iubeste" ci "Iubeste si fa ce vrei"; sa pui iubire inaintea faptelor tale aceasta este esenta si garantia vietii: "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vecinica" - Ioan 3:16. 



     

vineri, 12 octombrie 2012

In continuare 2...

Pare un exercitiu relaxant sa-ti amintesti vremurile "acelea" si asa ar si trebui sa fie daca ele ar fi ramas cu adevarat in trecutul nostru comunist, totalitar, de trista amintire sau oricum altfel ar fi fost etichetate de-a lungul timpului. Numai ca ele s-au prelungit prin tentacule nenumarate care impanzesc si mutileaza ceea ce altfel ar putea fi o societate moderna, inteligenta sub toate aspectele si democratica in adevaratul inteles al cuvantului. Constiinta noastra, de care s-au ocupat atat de mult ideologii lui Ceausescu in efortul de a construi omul de tip nou (sic!), pastreaza in straturile subconstientului ceea ce i-a fost inoculat in atatia ani si din pacate prin constiinta colectiva la care suntem partasi transmitem mai departe noilor generatii componente ai constiintei colective ceea ce noua ne-a facut atat de mult rau...
Ne-am intors la Dumnezeu din adancurile iadului celor fara nici un Dumnezeu in care am fost aruncati. Dar ne-am intors doar ca aspect pentru ca in realitate suntem la fel de fara nici un Dumnezeu ca inainte. E bine ca ne-am intors si ne clamam credinta, dar ne folosim de machiavellicul "scopul scuza mijloacele" pana si in manifestarile religioase, preoti si mireni dau zilnic pilde mai degraba de "asa nu" decat de "asa da". Sub sloganul "fa ce zice preotul nu ce face el" care cred ca a fost elaborat tot in laboratoarele ideologiei comunisto-securiste, se poate scuza orice, pentru ca de fapt scopul lui este mesajul subliminal pe care il contine, acela ca religia permite sa fii duplicitar daca chiar cel care o reprezinta este.
Ne plac societatile ghidate de lege si ordine, era de notorietate pe la noi inca "de atunci" faptul ca in SUA de exemplu totul se desfasoara conform legilor lor bune, iar cine nu respecta legea plateste! Nu eram de acord ca la noi orice lege are portite pentru "unii" si ca doar prostii platesc. S-a schimbat ceva oare? Nu s-a schimbat mare lucru nici in ce priveste portitele legilor si nici in ce priveste posibilitatea de a eluda legea a "unora".
Sunt "unii" pe care politistul de circulatie de exemplu nu indrazneste sa-i opreasca in trafic daca au incalcat legea, iar daca din greseala i-a oprit afla imediat cu cine are onoarea si daca nu-si cere scuze e de rau cu el; si asta se intampla in orice localitate din Romania: legea si ordinea sunt tributare unor elemente ce tin de civilizatiile medievale sub aspectul rau al cuvantului. Am vrea sa avem case, masini, computere si telefoane de ultima generatie ca sa se vada cat de civilizati suntem noi, dar obiceiurile care tin de civilizatiile primitive sa nu le abandonam ca nu este in favoarea orgoliului nostru nemasurat daca nu iesim in evidenta fie si ca "struto-camile" ale civilizatiei.  
  

joi, 11 octombrie 2012

In continuare...

Din bolboceala de comentarii pe care toata lumea le facea in ciuda urechilor profesioniste care ne ascultau peste tot, nu rezulta nimic cu adevarat antisistem, nimic care sa ne vindece de teama si lehamitea care plutea peste Romania ca un nor gros si cleios ce apasa pe creierele noastre. Ne lipsea curajul, determinarea si mai ales forta pe care o da unitatea, pentru ca dezbinarea a fost instrumentul cel mai folositor al tuturor regimurilor despotico-paranoice de ieri, de alaltaieri si de azi...
Mai razbateau informatii disparate si curajoase din tara noastra in eter pe la posturile de radio interzise Vocea Americii si Europa Libera pe care noi, cei carora le erau destinate, le ascultam foarte greu, cu bruiaje grosolane executate de profesionisti, dar le ascultam cu piosenie, cu sentimentul ca intarim rezistenta firava si cu speranta absurda ca aceasta ar putea constitui un factor suficient de destabilizator pentru regimul hidos care ne tinea inlantuiti. 
Istoria ne invata si atunci ca suntem urmasi ai unui popor eroic care a tinut piept raului ce venea din afara sub forma cotropitorilor, incepand cu romanii si barbarii, dar parca nici asta nu ne venea sa credem, ne autoflagelam in gura mare cu apelative de "popor de lasi, neam de hoti si de pungasi, etc.", aceasta fiind la randul ei tot o forma de rezistenta, inutila si absurda insa.
De ce s-a intors oare iarasi maniera aceasta de autoflagelare in masa, de negare a radacinilor noastre onorabile si chiar eroice dacice? Suntem din nou un popor de lasi si iubitori de compromisuri numai pentru ca rasar iarasi dintre noi si se catara pe capetele noastre niste hidosenii de politicieni fara coloana vertebrala si fara Dumnezeu, coborati parca din norul acela cleios care ne-a intunecat mintile in trecutul comunisto-paranoic si de care ni s-a parut ca am scapat.  

miercuri, 10 octombrie 2012

Datori vanduti pe vecie...

Cand traiesti intr-un sistem bolnav nu te imbolnavesti si tu doar daca esti suficient de imun la orice rau pe care sistemul il propaga sau daca reusesti sa opui o rezistenta aflata la limita superioara. 
De-a lungul timpului, sistemul social impus de comunistii nostri - ai altora probabil ca nu au reusit chiar atat de bine - a reusit sa mutileze in cel mai tragic mod cu putinta personalitatile oamenilor normali, exercitand o manipulare dusa la perfectiune, asa cum toata literatura despre manipulare aparuta din belsug in ultimul timp nu reuseste sa surprinda suficient.
Daca nu lucrai la munca de jos sau nu costruiai socialismul, erai tinta perpetua a oricarei "mobilizari" care sa spele rusinea de a gandi si de a lucra "cu capul": recoltari in agricultura, curatenii pe strazi, manifestatii glorificatoare, pregatiri "pentru patrie", etc. Ti se inocula sentimentul ca esti un fel de intretinut de societate, ca nu produci nimic folositor si doar consumi; sentimentul ca esti dator cuiva care te intretine si care poate sa faca oricand aproape orice cu tine, mai ales daca nu acceptai aceasta situatie. Daca acceptai situatia cu supusenie puteai sa reduci din handicap, iar daca ajutai voluntar la manipulare puteai chiar sa devii un element pozitiv, capabil sa duca la progres.  
Asupra intelectualitatii in general s-a exercitat o presiune foarte puternica sub toate aspectele, s-au exprimat despre aceasta cele mai elitiste personalitati in toate limbile de circulatie si chiar in imagini elocvente. Dar raul odata facut ramane. mai mult chiar, precum seismele cu magnitudini mari care cutremura din adancuri, are replici de intensitati si frecvente diferite.
Atat indivizii cat si societatea in ansamblul ei atinsa de raul facut de comunistii nostri propaga energia negativa cu care s-au incarcat engros ani la rand. Desi s-ar putea crede ca s-au schimbat oamenii, nu zicem chiar generatia, se poate foarte usor constata ca se perpetueaza tarele si se amesteca intr-un hidos conglomerat cu noul - venit peste noi tot engros din lumea mai mult sau mai putin civilizata. Rezultatul? Menteanul, cocalarul, maneaua - toate atribute ale omului nou, cu bani si influenta perpetuate peste revolutii, mineriade, privatizari si alegeri libere. 











luni, 1 octombrie 2012

Ana, zorile se varsa...


Mi-a atras atentia rugamintea, formulata intr-un mod cu totul special de Corina Chiriac catre Ioan Bocsa intr-o emisiune de televiziune de a canta acest cantec. Nu stiam ce anume ascunde in el incat poate sa determine emotia vizibila a prezentatoarei, asa ca am stat sa-l ascult...


Ana, zorile se varsa...
Lasa-ma sa plec acasa,
La "cochii" si la nevasta.
Ana, zorile se varsa...

Ana, mandra mea frumoasa,
Stinge lampa de pe masa,
Lasa-ma si nu ma lasa...
Ana, zorile se varsa...

Ca nevasta-i numa` una
Si "cochii`" - ntotdeauna
Doru` face cale-ntoarsa...
Ana, zorile se varsa...


Doamne, ce incarcatura emotionala ascund cuvintele acestea simple doinite de vocea lui Bocsa! 
Toata vinovatia satului romanesc fata de dulceata pacatului de a-ti fi sagetat inima de-un dor strain, ca sa o parafrazez pe Sanziana Pop din Formula AS...

miercuri, 26 septembrie 2012

 Atenţie la echilibru!


Am aflat ca oamenii au cinci corpuri care necesita ingrijire si armonie: corpul fizic, corpul energetic, corpul emoţional, corpul mental şi corpul spiritual.

1.Corpul fizic

Cum să aducem armonia în corpul fizic? 
Primul pas ar fi, conform maestrilor spirituali mai mult sau mai putin consacrati, eliberarea de lucruri vechi, nefolositoare. Asta inseamna sa-ti faci curat in buzunare, in geanta, in dulap, in birou, in camera, in casa, in curte... si sa arunci tot ce nu-ti mai foloseste, sa arunci vechiturile adica.
Pare ca exista o contradictie intre valoarea pe care o confera patina lucrurilor vechi si presupusa lor incarcatura negativa, daca privim lucrurile astfel. Si gandul ma duce mai departe la monumente, arhive, consignatii, anticariate si magazine de antichitati sau chiar magazine second hand, a caror existenta insasi este bazata pe notiunea de vechituri.
Ce influenta poate avea asupra unei persoane achizitionarea unui lucru pe care cineva l-a scos din uzul propriu pentru a elimina influenta negativa asupra armoniei corpului sau fizic, influenta negativa provenind la o adica chiar din nevoia de bani?
Un sfesnic vechi din argint sau un tablou, pe care cineva l-a pus in vanzare printr-un astfel de circuit comercial are o incarcatura energetica negativa cu care se va procopsi cel care il va achizitiona din dragoste pentru antichitati sau arta?



O carte veche cumparata din anticariat nu iti aduce doar bucuria de a o citi si a o avea in biblioteca ci si energia negativa de care s-a dispensat vechiul proprietar odata cu cartea?
O haina veche pe care n-o mai porti dar o daruiesti cu milostenie crestina unuia care are nevoie de ea ii aduce noului proprietar dragostea crestina cu care i-ai daruit-o sau incarcatura negativa a faptului ca nu-ti mai trebuie?   
Mai mult, obiectivele protejate de UNESCO impotriva celor care ar putea sa le distruga - tocmai pentru ca nu le-ar mai trebui cladirea dar le-ar trebui terenul de sub ea - sunt incarcate cu energie negativa care se conserva peste veacuri?      



Pe de alta parte, din imaginile consacrate, arhivarii cu manecute, vanzatorii de carte veche din anticariate, in general cei care isi duc viata intre vechituri par a fi destul de nefericiti, spatiile sunt intunecoase in general, ca sa nu mai vorbim de mirosuri si vietati cu conotatie nu tocmai pozitiva: paianjeni, soareci, poate chiar lilieci...
Dar cum esenta echilibrului se afla chiar intre bine si rau, intre nou si vechi, intre dragoste si ura, m-as intoarce la Einstein si as zice ca este foarte important sa nu uitam ca totul e relativ la ceva si ca nimeni nu detine adevarul absolut; depinde unde te pozitionezi in orice ecuatie te-ai afla.  



marți, 25 septembrie 2012

Jurnal, diario, diary


Adica sa te intalnesti tu cu tine in fiecare zi in cele mai profunde ascunzisuri ale eului tau si sa scoti la suprafata de fiecare data cate ceva ... Sa te cauti pe tine insuti in fiecare zi, sa te cercetezi si sa te tratezi de angoase, temeri si vinovatii reale sau inchipuite de mintea ta si ascunse inlauntrul fiintei tale; daca reusesti sa le gasesti si sa le scoti de-acolo va fi o mare izbanda a ta asupra ta, partea buna din tine va invinge partea rea din tine sau te vei descoperi pe tine asa cum nu te stiai poate...


 
 
Poti sa descoperi diamante sau sa te intrebi ca Blaga: "nu stii ca numa-n lacul cu noroi la fund cresc nuferi?". Daca ai scos insa nuferii la suprafata, e o izbanda fara seaman asupra intunericului adancurilor tale...  



vineri, 17 august 2012

JURNAL DE CALATORIE
ROMA


Roma - "cetatea eterna" - are o istorie indelungata, fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano Catolice si a Italiei moderne, unul dintre putinele orase mari ale Europei care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial.

Centrul istoric al Romei ramane renascentist si baroc in esenta sa si este pe lista patrimoniului mondial UNESCO - nu s-ar cadea sa fie altfel, acesta este cu adevarat patrimoniu mondial...Chiar si mersul pe jos pe langa unele din atractiile si obiectivele turistice din frumoasa capitala a Italiei situata pe malul fluviului Tibru este o experienta incredibila ce ofera un rezumat al istoriei anti



Si totusi Roma, Caput mundi ("Capitala lumii"), la Citta Eterna ("Orasul etern"), Limen Apostolorum ("Pragul Apostolilor"), La Citta dei sette colli ("Orasul celor sapte coline"), l`Urbe ("Orasul") - este profund moderna si cosmopolita.
  
Nu este cel mai curat si civilizat oras in care ai vrea sa fii, dar ceea ce iti ofera Roma nu iti poate oferi nici unul din orasele super curate si civilizate din Europa. Jumatate din comorile de arta recunoscute ale lumii se afla in Italia. Unii spun ca doua treimi. O parte insemnata dintre acestea sunt in Roma. 

joi, 2 august 2012

Ursuleasa Chopin Piano Concerto #1 pt 4



Mihaela Ursuleasa

In tara, numele sau nu era foarte cunoscut, insa pe marile scene ale lumii: in Amsterdam, Viena, Zurich, la San Francisco si New York, unde a avut ocazia sa o acompanieze pe Angela Gheorghiu, prestatile sale erau extrem de apreciate.

Nascuta la Brasov, fiica a unui lautar rrom, in 1978, Mihaela Ursuleasa a studiat opt ani la Conservatorul din Viena pe care l-a absolvit Magna cum Laudae.

Mihaela Ursuleasa a fost un talent precoce. La varsta de cinci ani aceasta a inceput sa cante la pian, descifrand partiturile cu ajutorul tatalui sau.

La varsta de 13 ani, artista a primit o bursa de studii la Viena oferita de celebrul dirijor Claudio Abbado dupa ce aceasta castigase locul al doilea la un concurs de pian din Senigallia.

In 1999 a castigat marele premiu la una dintre cele mai prestigioase competitii internationale "Clara Haskil" in Elvetia. Si in 1995 a castigat prestigiosul premiu Clara Haskil, iar in urma cu doi ani a reusit sa scoata albumul ei de debut "Piano & Forte", care a primit premiul ECHO Klassik la categoria "Inregistrarea solo a anului". Al doilea album al sau, "Rapsodia Romana", a fost lansat in martie 2011.

 

Mihaela Ursuleasa - Sergej Rachmaninoff - Etude-tableau, op. 39 Nr. 5 es...

miercuri, 18 iulie 2012

Regina Maria: "Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele





regina maria 146




Astăzi se împlinesc 74 de ani de la plecarea în veşnicie a Reginei Maria, o femeie puternică, devotată românilor, cu "o inimă de aur şi o rezistenţă de fier", după cum o descria Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti. S-a născut în Anglia, la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Kent, şi a fost fiica Ducelui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, şi a Ducesei Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru al II-lea.
A fost iniţial Principesă de Edinburg şi ar fi putut fi Regină a Marii Britanii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni altul decât cel care avea să devină Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României. Aşadar, s-a logodit cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României, nepotul Regelui Carol I, şi a sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de România. A fost îngrozită la început de necunoscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul românesc.
A purtat tot timpul în gând sfaturile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face parte din îndatoririle unei prinţese, şi nu numai atât: "Mai spusese şi următoarele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai povaţa, cu toate că, la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea", mărturisea Regina Maria în "Povestea vieţii mele".
Devotată poporului român, Regina Maria a militat întreaga viaţă pentru binele României. În timpul primului război mondial, Regina Maria i-a încurajat pe vitejii ostaşi români şi, fără teamă de rigorile teritoriului în care se desfăşurau operaţiuni miliare, i-a ajutat şi i-a decorat pe soldaţii aflaţi în spitalele de pe front.
Pe de altă parte, Regina Maria a avut un rol esenţial pentru realizarea României Mari, care a reunit provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei, fiindu-i sfătuitoare Regelui Ferdinand până la moartea acestuia, petrecută în 1927.
Regina Maria a fost un mare diplomat al României. Iubitoare de frumos, Regina Maria a îndrăgit costumul tradiţional românesc şi nu a ezitat să-l poarte cu mândrie în diferite momente, fiind fotografiată deseori în locurile pe care le-a preţuit cel mai tare: Balcic, Sinaia ori Castelul Bran, singură sau înconjurată de cei cinci copii: Prinţul Carol (care va deveni Regele Carol al II-lea), Prinţul Nicolae, Principesa Elisabeta, Principesa Maria şi Principesa Ileana.
Izolată complet după instalarea fiului său, Regele Carol al II-lea, Regina Maria s-a retras din viaţa publică. A murit la 18 iulie 1938, la Sinaia, la Castelul Pelişor, fiind înmormântată, aşa cum şi-a dorit, la Curtea de Argeş, alături de regii României. Tot după propria dorinţă, inima i-a fost aşezată într-o casetă de argint cu pietre scumpe, după ce a fost învelită în vată formolizată, fiind înveşmântată în drapelele României şi Angliei şi depusă în Biserica ortodoxă "Stella Maris", aflată din grădina Palatului de la Balcic. Cum Palatul de la Balcic a fost cedat Bulgariei, o dată cu Cadrilaterul, astăzi, inima Reginei Maria se află la Muzeul Naţional de Istorie.
În testamentul pe care l-a întocmit cu cinci ani înainte de a pleca din lume, la 29 iunie 1933, Regina şi-a îndreptat gândurile către ţară şi popor: "Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. (...) Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. (...) Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...)
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. (...) Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare".
Sursa: Jurnalul National, Autor: LUMINITA CIOBANU
18 iulie 2012