Dirijorul (2)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Saint Petersburg Conservatory a insemnat mult pentru ea... Ar putea spune fara sa exagereze ca acolo a inceput adevarata ei viata, alaturi de Sergiu. Pana atunci a fost doar o omida, aripile si le-a capatat odata cu intrarea in viata ei a lui Sergiu. El a invatat-o tot ce stie despre viata, despre lume, despre muzica, daca se gandeste cum era  viata ei inainte nu vede decat o masa amorfa si gri din care nu razbate nimic bine conturat, ci doar un amalgam de senzatii ciudate si nedefinite. Iar cea pe care o intrezareste acolo printre amintiri nu e ea, e o alta persoana, stearsa, una care inca nu cunoscuse lumina adevarata a lumii, care privea si rasaritul si apusul cu aceeasi blazare. Atunci probabil credea ca soarele rasare si apune asa cum se aprinde si se stinge lampa de pe noptiera, printr-un gest automat si fara vreo alta conotatie decat necesitatea de a vedea sa te scoli, sa te culci sau sa citesti.
Acolo, la Sankt Petersburg cand statea alaturi de Sergiu pe malul apei a apus pentru prima data pentru ea soarele in toata maretia clipei. Atunci a trait pentru prima data sentimentul ca se afla in mijlocul unui miracol: intre ei plutea un camp de o minunata energie care era direct legat la campul in care disparea lumina stralucitoare a zilei, lumina care nu se termina pur si simplu ci se transforma incet, asa cum se inchid petalele unei flori cand simte ca se lasa noaptea. Magia clipei era de nedescris in cuvinte, lumina care se estompa incet si bland isi schimba consistenta incat perceptia era ca pluteste intr-o cupa de chihlimbar cu miere si lapte care isi schimba mereu proportia: ba e miere mai multa, ba e mai mult lapte; ii simtea parca si gustul si mirosul si consistenta cremoasa. 
Cand mai apoi au vazut Camera de chihlimbar a Palatului din Sankt Petersburg a avut aceeasi senzatie, ca pluteste intr-un amurg de miere si lapte la malul Nevei...
Altadata, tot intr-un amurg de chihlimbar pe malul Nevei in Cimitirul Smolensk, despre care circulau cele mai infricosatoare povesti incat era un curaj nebun sa te aventurezi acolo la apusul soarelui, a aflat de la Sergiu povestea celei care era considerata ocrotitoarea orasului, Sfanta Xenia, care dupa ce si-a vazut barbatul mort a suferit o transformare cumplita, renuntand la pamanturile si conacul pe care le avusesera impreuna si devenind "Xenia cea nebuna dupa Hristos"...(va urma)
  

Dirijorul

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


Concertul a fost ca un ocean nesfarsit in care si-a spalat sufletul, ba chiar si trupul parca si-l simte mai curat acum. La iesirea din sala pluteste pe valuri nevazute, in acorduri ramase incrustate adanc in fiinta ei parca de mana care a manuit arcusul viorii sau de cea care a dansat pe clapele pianului, dar mai ales de mana care le-a dirijat atata timp pe toate. In urechi, ba chiar in tot corpul parca, ii vibreaza sunetele rascolind totul in calea lor spre casa sufletului sau, spre casa muzicii si a durerii... Si inevitabil, gandul ii fuge la ultimul concert pe care l-au trait impreuna, din care s-au hranit si s-au adapat in ultimele luni care le-au mai ramas de petrecut in doi, inainte sa devina unul, adica una... Ultimul concert cand el inca era la pupitrul dirijoral iar ea, de data aceasta in sala, se lasa purtata de armonia sunetelor pe bratele lui care uneau parca toate sunetele orchestrei intr-un suvoi, uneori intr-o cascada, alteori intr-un izvor ce susura abia perceptibil. Asta isi imagina la fiecare concert, ca Sergiu nu doar este dirijorul care aduna acordurile orchestrei parca intr-un manunchi, le da forta de a umple sala, dar le si transforma in ce vrea el: uneori o furtuna, o vijelie sau doar o adiere; alteori un val de mare sau un susur de izvor. Cu ochii mintii ea putea sa fie oriunde si la fiecare concert era altundeva, acolo unde o purta el in acordurile viorii ei pe care el le aduna, le risipea si iar le aduna cu mainile lui parca, le dadea viata, le insufletea ca pe niste copii zburdalnici sau ca pe niste adulti melancolici.
Si-a promis de multe ori in ultimul timp ca va rupe valul care i-a intunecat perceptiile si i-a camuflat simturile in asa masura incat a simtit ca se va pierde si pe sine asa cum l-a pierdut pe el. A hotarat ca atunci cand va fi in stare, daca nu sa urce pe scena, macar sa intre in sala de concerte si sa aiba linistea sufleteasca necesara sa urmareasca intregul spectacol, atunci se va fi eliberat de monstrul care i-a acaparat viata, care a pus stapanire pe ea de cand orchestra a ramas fara dirijor. Asa cum orchestra nu s-a lasat pierduta fara el si ea trebuie sa-si regaseasca drumul chiar daca ar fi sa-l readuca pe el inapoi, fie si numai in imaginatia sa. Va trai cu el in lumea virtuala daca in cea reala li s-a sfarsit timpul, isi va reconstrui templul pierdut in care sa-si regaseasca linistea sufleteasca, in care sa-l regaseasca pe el si sa traiasca printre amintiri ca intr-o lume numai a lor.
Acum simte ca a facut primul pas in aceasta lume, a fost cu el deja de la intrarea in sala, au ascultat impreuna concertul, ba chiar in pauza dintre Brahms si Strauss a auzit clar in ureche soapta lui, ca altadata cand isi amintea cate ceva interesant sau amuzant: "Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plati lui Strauss a fost remarca sa ca ar fi renuntat la orice dacă i-ar fi fost dat sa compuna valsul "Dunarea Albastra". O anectoda datand din vremea cand Brahms a făcut cunostintă cu Strauss este ca nu fara rusine, Strauss a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals"...
Si Sergiu chiar avea ce sa-si aminteasca, pentru ca in afara harului dumnezeiesc pe care il avea in a conduce orchestra, era o adevarata enciclopedie, cunostea intamplari dintre cele mai diverse si amuzante din viata tuturor muzicienilor celebri si nu numai. A trait printre ei parca, indiferent in ce timp si spatiu au existat si a purtat-o si pe ea cu el printre piane, viori si partituri celebre. Acum, odata cu el a disparut o lume, lumea lor! Si ea trebuie sa o regaseasca, ea trebuie sa-l reinventeze pe el ca in inscriptia pe care odata au citit-o impreuna pe un clavecin flamand: DUM VIXI TACUI MORTUA DULCE CANO (lat. "Am tăcut cand am fost viu, când sunt mort cant dulce"). Aceasta trebuie sa fie inscriptia care ii va conduce pasii prin lumea lor regasita si ferecata in sufletul ei; pasii ei trebuie sa rasune si pentru pasii lui pentru ca ea sa-l simta din nou langa ea, sa-l auda cantandu-i dulce.

Intr-o zi in care isi propunea din nou sa depaseasca durerea si sa reinceapa sa cante, a intrebat-o Laura -una din celelalte viori ale orchestrei: "O dramă ca aceasta cum se depăşeşte, Sorana?"
Si tot Laura a incercat un raspuns prin care sa o faca sa intre in adancul suferintei sale, sa rascoleasca putin ce s-a sedimentat acolo si sa sparga crusta cat inca se mai putea sparge:
"O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu el decât atunci când exista. Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, el e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om obisnuit nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, acestea sunt lucruri pe care trebuie să le recunoască si sa le traiasca impreuna pentru ca din ele sa se nasca arta, nu doar disperarea."

Dar amintirile, oricat de dulci ar fi fost inainte, daca acum au un gust dulce-amarui, uneori numai amar, mai pot ele deveni dulci vreodata? La Saint Petersburg Conservatory - cum ii placea lui sa spuna - cand s-au vazut pentru prima data, a fost pentru amandoi o impresie de dejavu care le-a ramas amandurora intiparita in intreaga fiinta pentru tot restul vietii si era una dintre cele mai "dulci sufletului lor" amintiri. Acum aceasta amintire a devenit un cui infipt adanc in inima ei, pe care il rasuceste de fiecare data orice revenire cu gandul in trecut. Incearca sa nu evite nici amintirile si nici suferinta lor pentru ca stie ca asa se va vindeca, iar daca ar avea puterea sa astearna toate acestea intr-un jurnal ar fi poate un mijloc mult mai sigur de a-si curata sufletul si mintea, daca si-ar putea inchide amintirile acolo, daca le-ar gasi un loc de unde sa nu poata iesi oricand ci numai cand ar vrea ea sa le scoata... (va urma)

"...Ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece..."

"Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă..."

Filocalia

Minuni smerite si milostive - pline de compasiune, facute din dragoste si mila, nu din mandrie sau dorinta de marire - asta au savarsit sfintii facatori de minuni trimisi de Dumnezeu in lumea noastra. Minunile acestea nu se compara in nici un fel cu cele lumesti, scamatorii de spectacol. Pe langa ca sunt de inspiratie divina, ele au un scop nobil si sunt faptuite atunci cand sunt absolut necesare, in situatii limita, dar si cand sunt cerute cu credinta ca se vor implini: insusi Mantuitorul spune despre o astfel de fapta savarsita in existenta Lui pamanteana " credinta ta te-a mantuit".
Cand ne sunt date mereu dovezi de interventie divina asupra lumii noastre de ce noi ne indepartam de ele, prin tot felul de fapte si judecati? Omul se vrea mai presus de Creatorul sau cumva? Omul nu a invatat nimic din cate a descoperit ca s-au petrecut de-a lungul timpului in lumea sa... Si asta desi chiar cele ce s-au petrecut au fost motivul evolutiei sale. Timpul ne este dat special noua, este o coordonata a lumii noastre tocmai pentru a ne aminti ca suntem trecatori pe aici, acel "memento mori" ne este noua specific iar nu "ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece"...  

 

“La început era Cuvântul”.

" Plangand te-ai nascut pe acest pamant,
Iar cei ce te-asteptau, te-au asteptat razand.
Astfel sa traiesti in viata, ca atunci cand te vei stinge
Razand sa-i parasesti pe cei ce te vor plange!"
Daca ne-am putea aminti momentul nasterii noastre, poate ca acela ar fi punctul nostru forte, ca ne-am nascut, acela ar trebui sa fie cel mai interesant lucru din viata noastra, orice am spune. Sa vii de nicaieri sau de cine stie unde in aceasta lume - cu un anume scop, neindoielnic - sa dai piept cu greutatile vietii, sa tragi singur aer in plamani dupa ce atata timp n-ai avut nici o contributie la existenta ta; sa te alimentezi singur dintr-o gaurica mica-mica, nevazuta macar, sa-ti extragi dintr-odata singur lichidul care sa-ti asigure hrana, sa lupti pentru viata ta, sa inveti in cateva clipe sa faci atatea lucruri, pare incredibil...

 Daca ar exista o metoda de extrapolare a eforturilor pe care le face un nou nascut cand intra in lumea exterioara pentru a se adapta in cateva clipe vietii pamantesti prin raportare la caracteristicile corpului sau, probabil concluzia ar fi ca este un efort disproportionat si ma intreb daca ulterior de-a lungul vietii ar mai putea face un astfel de efort; poate doar cosmonautii il fac cand se pregatesc pentru zborul in cosmos, dar cat timp se pregatesc si se antreneaza si cu ce dotari exterioare corpului lor!
Pare ciudat sa afirmi ca faptul de a se fi nascut este cel mai important lucru din viata unui om. Dar oare ce lucruri fac oamenii de-a lungul vietii lor care sa merite a depasi in importanta si fascinatie faptul ca s-au nascut? E adevarat ca de-a lungul timpului au umplut pamantul cu operele lor, unele dintre ele chiar geniale, dar nici una nu poate ajunge la importanta si valoarea sa, iar faptul de a fi nazuit sa creeze clone umane vine sa sprijine afirmatia ca omul este creatia suprema. E adevarat si ca omul nu s-a creat singur, dar totusi ..."s-a nascut" - se spune despre un copil.
Dar isi pretuiesc oare oamenii viata la adevarata sa valoare, pretuiesc indeajuns darul pe care l-au primit? Conform principiului (poate fi si al lui Murphy) ca orice lucru pretuieste mai mult dupa ce l-ai pierdut, viata unui om pare sa devina mai valoroasa dupa moarte.
Cuvintele care raman sunt cele care cresc valoarea fiecarei vieti care a fost, poate pentru ca “La început era Cuvântul” si despre Cuvânt s-a vorbit înca din Vechiul Testament: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit si cu duhul gurii Lui toata puterea lor” (Ps. 32, 6), “Trimis-a Cuvântul Sau si i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20).
Cuvantul rostit pentru prima data de un copil este un eveniment in sine, atunci incepe sa se contureze personalitatea, felul in care poate rosti cuvintele, abilitatea de a rosti cuvintele incepe sa spuna ceva despre dezvoltarea lui in planul nevazut al intelectului asa cum primii pasi vorbesc de la sine despre dezvoltarea lui fizica.
Cum ar arata, oare, lumea noastra fara cuvinte? Poate ca exista in Univers fiinte sau alte entitati care comunica prin telepatie, asa cum si restul vietuitoarelor de pe pamant comunica prin diverse alte mijloace care tin de campuri energetice, magnetice si de cine mai stie ce. Comunicarea insasi pare a fi un schimb de energie, indiferent pe ce cale se produce. Si atunci, cuvantul nu este si el o forma de energie sau macar purtator de energie, asa cum particulele electrice si magnetice sunt?
Cuvintele care raman in urma fiecaruia, rostite de cei care l-au cunoscut, il ridica pe un piedestal in virtutea dictonului " Despre morti numai de bine". Si in acest context, Cimitirul din Sapanta este un exemplu de exceptie care intareste regula. Acolo se face judecata preliminara a celui care odihneste, se face o scurta caracterizare a omului prin metehnele, nu prin calitatile sale. Satira din Cimitirul vesel este o lupta prin cuvant a optimismului vietii impotriva pesimismului mortii cum este si o incercare de a transpune in veselie tristetea pe care a lasat-o cel plecat in urma sa. Persoana decedata este considerata la fel de vrednica de ras ca si de plans. Cuvantul care a fost la inceput face diferenta si la sfarsit.

Sufletul este nemuritor

"Sufletul este format din substanţe cuantice, care fac parte din structura fundamentală a universului. Este teoria a doi fizicieni, care spun că, şi după moarte, conştiinţa unui om poate persista."

(Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/fizicienii-au-descoperit-din-ce-este-format-sufletul_)

 

 

 Si iata ca din nou stiinta confirma religia: sufletul este nemuritor. Si este format din cuante de energie pozitiva: "imi simt sufletul usor" se spune cand iubim tot ce ne inconjoara,  raspandim si ne hranim din lumina si "imi simt sufletul greu" cand uram, dispretuim sau raspandim si ne hranim din tenebre.
Si daca ar fi sa unim universul stiintei cu cel al religiei vedem ca au ceva in comun si ceva ce ii desparte pe cei doi fizicieni si parintele Arsenie Boca: primii ne-au lasat stiinta nemuririi sufletului cu ajutorul teoriilor fizicii cuantice, parintele ne-a lasat stiinta nemuririi sufletului fara a folosi teoriile fizicii:
"Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevar şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. "