joi, 18 iulie 2013

Dirijorul (9)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...



“Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.”

Ce cuvinte simple! Asezate insa sub semnul sclipirii de geniu a “poetului nepereche” aceste cuvinte strabat intreg universul in cateva secunde precum luceafarul din poemul aceluiasi neasemuit Eminescu. Cata profunzime in aceasta filosofie simpla de viata si de moarte deopotriva! Sorana le citeste, le stie pe dinafara demult deja, dar le citeste pana cand patrunde in miezul cuvintelor intr-atat incat le simte aroma de dimineti inrourate, de smirna si tamaie care urca spre vesnicie. Face parte din ritualul de fiecare zi prin care petrece clipe de profunda traire spirituala in cautarea momentului magic in care il intalneste pe Sergiu, in care ii simte prezenta aievea, atat de pregnant incat nu stie daca e adevarat sau nu. Niciodata nu stie daca nu cumva s-au intalnit cu adevarat in acele clipe si nu indrazneste sa impartaseasca aceasta impresie cuiva de teama sa nu creada si ea ca si-a pierdut mintile. E foarte usor sa te pierzi printre iluzii, acum stie aceasta mai bine ca oricand.


Dar oare viata nu este si ea o iluzie din moment ce iti aluneca printre degete ca o impresie, ca o seara de vara traita pe malul Nevei in doi?...      

Pentru ca suferinta a devenit deja o parte a fiintei sale care isi cere dreptul la existenta, a hotarat ca lucrul cel mai indicat pentru ea ar fi un jurnal in care sa-si memoreze trairile si sa incerce sa-si inchida durerea, sa-i dea cezarului ce e al cezarului adica. Nu mai poate sa o nege si atunci trebuie sa-i acorde timp si spatiu, dupa principiul ca orice nu poate fi negat exista. Si mai are un motiv puternic pentru a-si deschide un jurnal: de cele mai multe ori amintirile recente se amesteca intr-atat cu unele mai vechi, incat nu intotdeauna mai poate face diferenta intre intamplarile reale si cele imaginate de mintea ei in timpul din urma.


De pilda ieri, se uita la un concert inregistrat al lui Sergiu si la un moment dat starea ei de spirit a devenit atat de exuberanta incat si-a dat seama ca traieste in trecut, priveste concertul ca si cum Sergiu i-ar fi alaturi si chiar ii simte imbratisarea si il aude comentand parca executia cate unui instrument. Pentru el membrii orchestrei aproape ca nu existau, existau doar instrumentele, pe acestea le vedea, le incuraja, le corecta si le imbratisa. Fundamentul orchestrei fiind reprezentat de instrumentele cu coarde si arcus, partidele in care se canta la unison erau pentru el formate doar din instrumentele care scoteau sunetele inalte sau grave, instrumentistii nu existau in timpul concertului, doar in afara lui. Iubea atat de mult instrumentele orchestrei incat pierdea din vedere oamenii, acesta era marele sau regret si totusi performanta sa in a conduce orchestra – oameni si instrumente - era de neegalat. Pentru el orchestra era cu adevarat acea institutie conforma cu definitiile de dictionare… 
 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu